Timpul decide când luminile se aprind peste orașe moarte…
Speranța noastră moare odată cu noi iar visele sunt spulberate de timp. Trecem prin viață ca niște călători fără nici o gară și iarna ne face o mică introducere în răceală morții. Fiecare fulg e frumos, unic și minunat, asta dacă stai la căldură. Dacă stai afară, în frig, fiecare fulg e o povară imensă ce se adună peste tine.
Nu apreciem ce avem pentru că suntem prinși în goană asta nebună de: mai bine, mai mult.
E greu să te desparți de ea când peste tot o vezi. E că un fost/ă peste care nu mai treci pentru că e mereu în sufletul tău, lângă tine. Și îți mănâncă din energie, timp și chef până la renunțare când îl/o primești înapoi.
Așa e și cursa asta: te macină încet până ce renunți!
Și nu ne dăm seama de asta pentru că ne prindem în importanța locurilor de muncă, a hainelor, a apartamentelor, a mașinilor. Stai peste program că să poți avansa, nu mai ai energie să faci nimic pentru tine după și ajungi acasă frânt. În majoritatea cazurilor nici nu mănânci pe parcursul zilei că, de, ai avut termenul ăla limită la proiect. Seara îți gătești ceva rapid sau îți comanzi, te uiți la un serial și te culci. Facem toate astea crezând că avem timp, răbdare și sănătate. Adevărul e că nu avem nici unul dintre ele pentru că le stricăm sistematic. Renunțăm la ele de bună voie:
Vrei să muncesc mai mult? Cum să nu!
Vrei să nu îmi iau pauză de masă? Să trăiți!
Vrei să vin și de revelion? Mulțumesc!
Facem totul cu zâmbetul pe buze dar cu multă amărăciune în suflet. Și toate astea se vor răzbuna într-un final. Când mai avem câțiva ani că să ajungem împliniți, fericiți, liberi, se răzbună: e cancer, e…, e orice altceva care te înfrânează de la visul tău. Îți pune bețe în roate definitiv și rămâi fără toată agoniseala ta prețioasă.
Și atunci îți dai seamă că trebuia să spui: te iubesc, ce faci și vin acasă! Mai des, mai sincer, mai aproape. Atunci totul se rezumă la cel mai prețios bun: timpul.
Pe care vrei să îl valorifici, să îl simți, să îl trăiești!
Este păcat că, pe măsură ce cineva câştigă experienţă, îşi pierde tinereţea.
Vincent Van Gogh
