Odă pentru Luni

E ora 9, luni dimineață. Mă îndrept, în ritm alert, către capătul metroului, ultima stație. Știu că trebuie să merg prin câmp 15 minute că să am acces la metrou dar nu mă deranjează: fac 5000 de pași cu Simona!
Pot zice că stau la țară, la bloc, în câmp. Diferența dintre mine și copii ce merg până la școală zilnic e că ei stau la casă și eu în apartament. De când m-am mutat, îi înțeleg pe cei din SUA care fac naveta aia lungă.
Ajung la metrou și sunt întâmpinat, ca în fiecare zi, de fețe posomorâte, zeci și uneori sute, în funcție de vacanțe.
Nu mă pot abține să nu afișez un zâmbet discret.
Majoritatea persoanelor urăsc ziua de luni.

“Hai frate, iar la muncă?

E luni iar!
Ce ai făcut în weekend?
M-am săturat de metroul ăsta! “

Și multe alte expresii îmi invadează urechile zilnic dar mai ales în zilele de luni.
Mie îmi place ziua de luni, e un nou început la toată rutina noastră, parcă îți dă speranța că vei face ceva nou, că vei trăi o experiență, că va fi altfel. Pentru mulți, nu e cazul, fac același lucru mereu după muncă:
Mă duc acasă, unde să mă duc?
Se aude din dreapta mea de la o fată care nu are unde să se ducă după muncă niciodată.
Hai fată, mereu te duci acasă, când mai ieșim și noi?
Încearcă o colegă să o convingă.
Păi dacă m-am îndatorat cu 100,000 pe 30 de ani și eu și el, mă bucur de casă nu?
Colega nu o înțelege. Poate și ea are credit dar tot iese în oraș.

Pentru ea, luni e in fiecare zi!

Ajung la unirii și zâmbetul e mai mare, e luni: mă aproprii de birou și asta mă face fericit.
Lumea se uită la mine ca la un nebun gata să sară pe șine și nu înțelege cum pot fi fericit în aglomerația asta.
Mulți așteaptă să ajungă la birou, doar să mai treacă o zi, să vina vineri, sâmbătă: când ne îmbătăm blanao!
Că să uităm că avem un loc de muncă unde nu ne place să mergem, ca să ne fie mai ușor să fim mahmuri luni, ca să treacă ziua mai repede, ca să mâncăm ceva scump și bun la prânz, ca să bem cafeaua aia blană de la tonomat, ca să ne etalăm vacanțele scumpe și dese, ca să fim mai buni decât colegii noștri care nu se duc nicăieri și nu își cumpără lucruri scumpe, ca să ne spunem că merită să stăm aici, la locul ăsta de muncă, să plătim toate astea.
Mulți trăim dim amăgirea asta: să muncim unde nu ne place, pe bani mulți, ca să ne recompensăm ulterior. La fel de mulți nu ne gândim:

Sănătatea cine ne-o dă înapoi?

Stresul, frica și ura asta se va face simțită la un moment dat și atunci, toți banii din lume, nu ne vor mai salva.
Ajung în capătul opus al orașului, tot zâmbesc la oamenii care sunt așa de supărați încât nu pot privi decât în jos.
Mă duc la birou unde am oameni ce îmi înseninează ziua, o șefă care e indulgentă și nu mă freacă la icre și persoana pe care o iubesc alături.
Mă gândesc că toate grijile oamenilor ar dispărea ușor dacă ar face ce le place sau ce nu îi deranjează, pe bani mai puțini, egali sau mai mulți. Dacă ar avea curajul să schimbe ceva pentru binele lor chiar dacă schimbarea ar însemna mai puțin.