TOTAL

Pentru inceput as vrea sa multumesc pentru toate zilele in care ai venit la mine si mi-ai dat ganduri, de orice natura si pentru zilele in care m-ai crutat si nu ai venit, lasandu-mi mintea intr-un gol linistitor.
Singuratatea mea, linistea mea!
In care nimic nu se intampla!
In care totul pare posibil si eu sunt regizorul destinului meu!
Un scenariu in care plec din garsoniera asta infecta catre altceva mai bun, mai uman, mai linistit. In care totul pare absurd si fericirea este prezenta in fiecare clipa a vietii. Cu fiecare bataie a inimii, ea se aduce mai adanc, rezonand in sufletul meu gol, ca un ecou amar. Un suflet care asteapta sa fie umplut, de orice si de nimic, pentru ca nu stie ce vrea: stiinta sau filozofie!
Plecat undeva unde soarele apune si rasare in aceeasi liniste, iar eu am timp sa il observ. Unde aerul e curat si apa cristalina. Nu sunt uzine si placerea dicteaza orarele de munca. Unde oamenii sunt fericiti si lipsiti de griji. Unde totul pare natural, uman, nu robotizat si rece. Unde sunt cu prieteni adevarati si fara tehnologie lipsita de suflet sau culoare. Locul in care plec cand stau pe pat, nemiscat. Izolat intr-un peisaj linistit, atat de linistit incat imi pot auzi bataile inimii. Inima mea mica si nevinovata…naiva, buna, care ma arunca in relatii, ma scufunda in sentimente si ma imbata cu sperante. Ea nu are nici o vina pentru ca nu stie cum sa se mai comporte in societate. Incearca sa ma invete aratandu-mi calea dintre bine si rau. Mai greseste cateodata….e omenesc. Vantul care imi trece prin par si imi mangaie sperantele pierdute si dorul pentru persoanele care nu au vrut sa ma urmeze. Drumurile prin ganduri si amintiri de mult uitate. Doar ele mai stiu cum sa imi lipeasca si ultimele bucati ale unei vieti naruite fara speranta. In rest, imi raman doar cuvinte, scrise, pentru ca vorbele nu ma ajuta. Le aud la fel de bine si cand le gandesc, nu e necesar sa vorbesc.
Paradisul unde daca gresesc, nu platesc, decat printr-un zambet naiv, de tamp si nu prin remuscari care imi mananca mintile. Oaza mea de apa dupa o plimbare prin desert. Aici sunt ce vreau sa fiu, dar mai important:
Sunt cine trebuie sa fiu!
Nu sunt cum vor altii, cum e normal, sunt eu!
Oare voi scapa vreodata? De zidurile astea ce ma strang mai tare si mai puternic? Care nu ma lasa sa ies din viata, din gand, din tot….care ma tin prizonier cu buna stiinta aici.
Oare?
Sunt exact ca fumatorul ce stie ca se otraveste dar o face, oricum, in fiecare zi.
De ce?
Pentru placere!
Acea amagire a simturilor ce ne pacaleste sa credem in fericire.
Nenorocite mai sunt sentimentele!
Nici nu stim ce simtim sau cum se numeste in realitate sentimentul. Nu mai suntem cine ar trebui sa fim: oameni frumosi! Ci cine vor altii sa fim! De la societate, la scoala, la parintii…acelasi cerc vicios ce continua….si continua.
Poate ca scaparea noastra ramane doar imaginatia, unul dintre putinele lucruri libere, pure si netaxabile….inca.
Indiferent cat de greu e la locul de munca, cat de stresanta a fost ziua asta, cat de nefericit esti, cate probleme ai, griji si cat de nefericit te simti, incearca sa visezi. Nu e greu: inchizi ochii si te gandesti la visul tau, oricat de stupid pare pentru altii. Aici, nimeni nu te judeca si nimeni nu arata cu degetul. Pentru ca suntem oameni si traim int-un anumit tip de societate, nu prea ne permitem greseli sau vise, pentru ca ele ne costa: bani, timp si emotii. Ordinea aceasta o au in gand majoritatea persoanelor. Aici, totul e pentru tine si toata lumea te sustine. Nimeni nu e impotriva ta, nu au nici un interes sa fie.
Asa ca viseaza! Imagineaza-ti lumi inexistente! E inca gratis!